„Marele salt înainte” în învăţământul românesc

Cu o zi înainte de suspendarea cursurilor, elevii erau „convinşi” să lase telefoanele mobile la dulap până la sfârşitul orei. Orice fotografie realizată în timpul orelor era privită cu suspiciune deoarece se încălca acordul de prelucrare a datelor. Folosirea calculatorului era de multe ori opţională, mai simplu spus, un moft, o concesie făcută prezentului. E drept că nici nu valora prea mult la calificativ.

„Ţinuta adecvată” avea o pondere egală cu „folosirea noilor tehnologii”. Bineînţeles că elevii se descurcau mai bine decât noi şi le puteam cere să pornească dispozitivele înainte de începerea orei. În definitiv, reuşiseră să spargă parolele de internet şi ascultau muzică în pauză. Paradoxal, aceste mici încălcări ale disciplinei îi ajută acum şi ne obligă pe noi, cadrele didactice, să medităm asupra „disciplinei şcolare”.

Din păcate, şcoala rămăsese în unele privinţe în urma societăţii şi aproape în toate în urma mediului privat. Modernizarea se limita de multe ori la aranjarea creativă a mobilierului în sala de clasă şi la numărul de culegeri din ghiozdan.

Cursurile de formare erau toate cam pe acelaşi calapod. Se formau grupe, se scria pe o foaie mare metodele pe care intenţionam să le aplicăm, apoi un cursant chinuit de talent oratoric le prezenta colegilor. Urmau aplauzele, mulţumirile şi tradiţionalul schimb de adrese de Facebook, apoi totul era ca înainte.

Mai mult, aflam de la doamna ministru că nici nu am avea ce face cu 6 % din PIB şi că parcă e cam mult şi cât avem. Totul era o dulce şi eternă mediocritate, ca o zi din luna august când nu se întâmplă nimic…

Apoi, dintr-o aripă de liliac, a apărut Cuviosul Covid, zămislitorul de pandemii, şi într-o săptămână ne-am trezit cu şcolile închise, cu masca pe gură şi cu declaraţia pe proprie răspundere completată. Dintr-o dată, viaţa s-a mutat pe calculator sau pe telefonul mobil. Oamenii apropiaţi s-au transformat prin magia numită „distanţarea socială” în mesaje pe whatsapp şi poze pe diverse reţele de socializare. Gesturile şi grimasele care ne făceau, dacă nu valoroşi, cel puţin unici au fost înlocuite cu emoticoane standardizate. Poţi primi aceeaşi „faţă furioasă” şi de la şef şi de la persoana iubită şi, credeţi-mă, este mare diferenţă între cele două.

Şcoala nu a murit, ci s-a transformat. Ceea ce era în urmă cu câteva săptamâni o tendinţă marginală şi exotică a renăscut ca unica modalitate de abordare a actului didactic la noi şi aproape peste tot în lume. Tot ce se întâmpla în clădirea şcolii s-a mutat în casele elevilor şi ale profesorilor. Au apărut platforme de socializare, ne vedem în sanctuarul propriei locuinţe. Distanţarea socială fizică a anulat dintr-o mişcare dreptul la intimitate, la protejarea propriei imagini. Chipul fiecăruia dintre noi poate fi stocat, folosit şi utilizat în orice mod. Oare este prea devreme să vorbim despre „securitate în mediul virtual”?

Au dispărut dezbaterile savante despre numărul de ore pe care poate să-l petreacă un copil în faţa calculatorului. Fiecare cadru didactic are tendinţa să facă mai mult decât colegul, sa fie cât mai competitiv. Când vom evalua la rece întreaga activitate, vom elimina exagerările ridicole, cum ar fi vraful de fişe de la grupa mică, dar acum este momentul experimentelor didactice. Suntem în zeci de grupuri de profesori, de elevi, de prieteni şi suntem bombardaţi cu ştiri reale, aproape credibile şi cu minciuni gogonate, dar, pentru că nu putem să le deosebim, le transmitem mai departe. Stresul este amplificat de excesul de informaţie alarmistă şi adesea irelevantă.

Învăţăm din greşeli cu o viteza formidabilă şi ne adaptăm mediului virtual în sunetul sinistru al ambulanţelor care ne vestesc pandemia. Acesta este puterea noastră – adaptabilitatea extremă.

Totuşi, accentele „folclorice” nu lipsesc din această situaţie. În România „lucrului bine cerşit”, oamenii care au cotizat o viaţă întreagă pentru sistemul sanitar sunt îndemnaţi să doneze doi euro pentru spitale, politicienii de la toate partidele se acuză de corupţie, drojdia de bere se vinde la preţ de caviar…

Profesorilor li se sugerează să găsească „surse” pentru a-i dota pe elevii din mediile defavorizate cu tablete şi calculatoare. Sub acest suav eufemism se ascunde dezinteresul cronic al guvernanţilor pentru şcoală. Profesorii sunt îndemnaţi să doneze şi să îşi folosească toate conexiunile pentru a oferi elevilor acces la educaţie. Aşa cum explica doct un ministru: „învăţamântul este gratuit pentru elevi; o parte din gratuitate o pune statul, pe cealaltă o pune părintele”.

Fără discuţie, este obligaţia statului de a moderniza învăţământul. Cred totuşi că prima dată statul ar trebui să ofere PROFESORILOR calculatoare moderne, cu softuri performante şi să-i înveţe să le folosească eficient. Doar după aceste etape obligatorii profesorii pot fi evaluaţi pentru activitatea lor virtuală. Imaginaţi-vă că aţi fost instruiţi să mânaţi căruţa, aţi condus tractorul unui prieten şi acum vi se cere să pilotaţi dronele; astfel veţi avea imaginea situaţiei actuale.

Nu ştiu ce va urma, dar sunt convins că viaţa noastră se va schimba profund. Acum simţim impactul unui şut în spate de amploare globală. Marele salt înainte este inevitabil, însă direcţia nu se cunoaște încă.

A consemnat pentru dumneavoastră, Vasile Mihai