Jurnal de pandemie (IV)

Peştera ciclopului

Homer ne povesteşte că marinarii lui Ulise s-au aventurat în peştera ciclopului Polifem şi au fost luaţi prizonieri. În fiecare zi, ciclopul alegea câţiva nefericiţi, îi lovea de pereţii peşterii – probabil pentru a-i fragezi – şi îi devora sub privirile îngrozite ale camarazilor. În cele din urmă, înţeleptul Ulise născoceşte o stratagemă și evadează împreună cu câţiva norocoşi.

Cu fiecare zi care trece, am tot mai mult impresia că ne aflăm în peştera monstrului, deşi suntem avertizaţi că pericolul este afară, iar în casă suntem în siguranţă. Într-un fel am ajuns prizonieri în propriile „închisori” cu gratii mai mult sau mai puţin aurite, cu tot confortul celui de-al treilea mileniu. Spaţiul exterior a devenit cu atât mai ademenitor cu cât este mai periculos.

„Ciclopul Polifem” are azi mai multe chipuri. Patrulele de poliţie te pot opri, interoga şi amenda oricând şi, chiar dacă reuşeşti să scapi de ele, rămâne teama că undeva, în infinitul mic al

celulelor se ascunde un virus perfid care îi poate infecta pe cei dragi înainte să îşi facă simţită prezenţa. Suntem asimptomatici până la proba contrarie, care va veni doar odată cu un vaccin. Până atunci, urmărim îngroziţi anunţurile de ultimă oră şi ne bucurăm că nu suntem încă un număr în tabelul de infectaţi. Ni se spune că izolarea nu ne salvează, dar, dacă ne îmbolnăvim pe rând, sistemul medical va rezista şi vom beneficia, poate, de un ventilator în ultimele clipe.

Suntem avertizaţi că fiecare zi va fi mai crâncenă decât precedenta şi aflăm că pacienţii se sting implorând să îşi audă măcar rudele pentru că, de văzut, nu pot vedea decât siluetele albe ale asistenţilor copleşiţi de teamă şi efort.

Supravieţuitorii vor trăi într-un fel de post apocalipsă socială. Şomajul, sărăcia relativă şi suspiciunea reciprocă ne vor urmări mult după ce ultimul pacient va părăsi într-un fel sau altul spitalul.

Presiunea psihică generată de teamă, distanţare socială şi izolare ne poate împinge la gesturi pe care le-am fi respins cu vehemenţă cu câteva zile în urmă. În acest context, gestul unor oameni iniţial civilizaţi de a arunca clor pe uşa unei unei asistente medicale se încadrează în spectrul mai larg al schizofreniei sociale care îşi va întinde umbra asupra întregii lumi şi după terminarea pandemiei. În curând, vom fi martorii unor scene şi mai absurde, dar probabil că atunci vor părea fireşti… Conflictele cândva minore vor degenera în revolte violente.

Unii se vor îngrămădi cu orice risc în lăcaşurile de cult, spre indignarea majorităţii. Ratele bancare nu vor fi plătite la timp şi bancomatele vor afişa tot mai des : FONDURI INSUFICIENTE. Diaspora necivilizată şi interlopă va fi acuzată că a adus şi a răspândit epidemia. Falia dintre bugetari se va adânci, deoarece orice guvern va aloca resursele şi aşa diminuate către instituţiile de forţă: poliţie, armată, justiţie şi sănătate.

Educaţia va deveni ce a fost şi înainte: Cenuşăreasa bugetului. Concediile în străinatate vor deveni o amintire pentru cei mai mulţi dintre noi pentru că, pe de o parte, vom avea mai puţine resurse, pe de altă parte, idealul unei lumi fără graniţe este deja la terapie intensivă.

Criza socială care va urma ar putea inflama conflictele îngheţate în diferite părţi ale lumii. Viziunea globală bazată pe progres permanent şi consum fără limite va suferi ajustări dureroase mai ales pentru cei care deja traiesc cu 2 $ pe zi.

Între timp, întreaga lume aşteaptă să apară Ulise în halat alb şi să anunţe: Am învins virusul, avem vaccin!

A consemnat pentru dumneavoastră, Vasile Mihai

This entry was posted in General. Bookmark the permalink.