Breaking-news din trecut – „Jurnal din anul ciumei” de Daniel Defoe

Epidemii diverse au devastat omenirea din cele mai vechi timpuri si de fiecare dată şi-au pus amprenta atât asupra sistemului imunitar al supravieţuitorilor, cât şi pe sistemele sociale. Textele antice vorbesc despre ciumă şi lepră, iar reacţiile oamenilor par surprinzător de actuale.

Scriitorii clasici care au trăit în timpul marilor epidemii au descris în pagini memorabile disperarea oamenilor, ineficienţa autorităţilor şi, din fericire, exemple de înduioşător devotament. Câteva exemple bine cunoscute sunt edificatoare. Fratele Laurence din „Romeo şi Julieta” este „plasat în carantină”, ca să folosim un termen modern, după ce vizitează un bolnav. Nu reuşeste să ajungă la Mantua şi să-i dea scrisoarea lui Romeo, sădind astfel sămânţa tragediei. În treacăt fie spus, esenţa operei nu este ciuma, ci dragostea, deoarece o tragedie colectivă devine banală prin repetare, pe când suferinţa provocată de iubire este mult mai emoţionantă pentru spectatori. Această „descoperire” este utilizată în aproape toate filmele despre război. Mormanele de cadavre sfâşiate de obuze stârnesc mai puţină emoţie decât despărţirea dintre Zaiţeiv şi Tania…

Boccaccio plasează începutul capodoperei „Decameronul” în Florenţa secolului al XIV-lea, când ciuma bubonică decima populaţia Europei. Reacţiile oamenilor sunt suprinzător de familiare … Se grămădesc în biserici în speranţa că vor găsi iertare pentru păcate, dar răspândesc molima şi mai mult. Peste tot se comit jafuri şi atrocităţi, bolnavii sunt izolaţi în propriile case, cei sănătoşi se dedau la un desfrâu apocaliptic, oraşele rămân pustii. Sunt încercate diferite poţiuni lipsite de efect, oamenii se roagă şi mor… Cei care îşi pot permite părăsesc orașul şi se retrag la vilele din afara zonei afectate, contribuind decisiv la răspândirea molimei. Bogaţii fug din zonele afectate şi se izolează voluntar în desfătare, cu mancăruri şi băuturi alese, într-o companie selectă.
Scene asemănătoare pot fi văzute în prezent şi în Vama Nădlac.

Cea mai detaliată relatare provine însă din literatura engleză. Daniel Defoe publică în 1772 „Jurnal din anul ciumei”, creaţie în care talentul literar este dublat de o documentare minuţioasă. Umorul britanic, subtil şi negru, dă o savoare deosebită textului dar, după declararea pandemiei de Coronavirus, virtuţile literare pălesc în faţa documentului autentic. Povestitorul, un negustor londonez, notează minuţios evenimentele din 1665, din timpul epidemiei de ciumă. Cele mai multe dintre observaţii sunt surpinzător de actuale, demonstrând că natura umană rămâne cu mult în urma progresului societăţii şi că o traumă individuală sau colectivă declanşează mecanisme ancestrale de apărare. În situaţii de criză, educaţia şi cultura se estompează, pentru a lăsa locul violenţei, egoismului şi spaimei animalice.
Nu îmi propun să analizez cartea din perspectivă literară. Cu siguranţă, acest demers a fost făcut de critici talentaţi. În contextual actual, observaţiile psihologice, sociale şi economice sunt mult mai interesante. Aflat în carantină, sau în „izolare auto-impusă”, cum se spune acum, cititorul are răgazul şi ocazia să descopere o carte de referinţă. Cele câteva observaţii, poate nu cele mai importante, au, sper, darul să stârnească interesul pentru lectură şi poate să scoată la iveală un scriiitor talentat, care să transmită peste veacuri ecourile luptei împotriva primei epidemii globale din secolul XXI.

1. Primele semne de ciumă au apărut în 1664 şi se bănuia că provenea din Levant şi a ajuns în Italia odată cu mărfurile aduse de flota otomană. De aici, s-a răspândit în Olanda şi, în urma schimburilor comerciale, a ajuns la Londra. Precum se vede, Italia nu ratează nicio epidemie majoră…

2. Primele semne au fost ignorate, mai ales că au murit „câţiva francezi” şi locuitori ai cartierelor sărace. Mai mult, frigul şi vântul iernii au diminuat mortalitatea care putea fi pusă pe seama cauzelor normale. Această etapă negaţionistă corespunde oarecum glumiţelor de pe Facebook prin care erau ironizaţi cei care acordau o importanţă prea mare epidemiei actuale.

3. Circulă zvonul, neconfirmat de realitate, că Londra se va închide. La poarta primarului oamenii se înghesuiau să primească certificate din care să reiasă că sunt sănătoși. Casa regală şi toţi cei care îşi pot permite se exilează în zone încă neafectate. Jupânul HF rămâne pentru a-şi proteja averea, ignorând sfaturile primite. Cu siguranţă, şi acum au plecat în primul val cei foarte bogaţi, care se simt acasă oriunde şi cei foarte săraci, care nu au nimic de apărat în afară de propria viaţă.

4. Locuitorii Londrei, obişnuiţi deja cu moartea, nu mai purtau haine de doliu, dar peste tot domnea o atmosferă apăsătoare. Străzile sunt aproape pustii şi lipsesc alimentele.

5. O cometă era interpretată ca un semn al pedepsei divine. Lipsiţi de altă consolare, supravieţuitorii cad în misticism, adaptează textul biblic la zilele pe care le trăiesc, dau crezare „profeţilor apocalipsei” care anunţă sfârşitul lumii. Aglomeraţia din biserici contribuie esenţial la propagarea ciumei „care se răspândeşte prin atingere”, după cum remarca lucidul negustor, care nu îşi permitea luxul să fie habotnic.

6. Adepţii abordării „alopate” aveau succes, pentru că oamenii erau dispuşi să încerce orice fel de medicament. Peste tot, reclamele promiteau „Hapuri preventive, FĂRĂ GREŞ”, „LEAC UNIVERSAL împotriva Ciumei”, „INSTRUCŢIUNI PRECISE de comportament în cazul contaminării” şi multe altele, după cum ne asigură ironic jupânul HF. Cu siguranţă, unii farmacişti au făcut avere, exploatând spaima şi ignoranţa. Lipsesc doar reclamele la vitamina C…

7. Tot felul de şarlatani vând, cum am spune azi, „suplimente nutritive” care previn „garantat” orice maladie. Un medic oferă „gratuit” oamenilor săraci sfaturi, însă le propune să cumpere un tratament foarte scump. O femeie săracă îi alungă clienţii şi, pentru a scăpa de ea, medicul îi oferă tratamentul care nu avea alt efect decât liniştirea sufletului înaintea sfârşitului iminent.

8. Regulamentele epocii stabileau obligaţiile „căutătorilor”, examinatorilor, infirmierelor şi ale paznicilor din fiecare parohie. Aceştia alcătuiau serviciul de asistenţă socială şi, printre alte atribuţiuni, erau obligaţi să îi aprovizioneze pe bolnavi, să vegheze la respectarea izolării şi eventual să-i îngroape. Proprietarul unei case era obligat să anunţe orice semn de boală. Măsurile profilactice sunt extrem de detaliate şi pot fi o sursă de inspiraţie pentru autorităţile din zilele noastre.

9. „Observaţiile” jupânului HF sunt pătrunzătoare şi dovedesc un spirit liber cu înclinaţii spre latura practică a vieţii. Ne asigură că molima a fost adusă de „servitorii” care umblau toată ziua pe străzi ca să asigure cele necesare traiului stăpânilor. În Londra exista doar un singur spital de „boli infecţioase” ,cu paturi insuficiente în care bolnavii stăteau câte doi în pat… Cea mai importantă observaţie este că boala se răspândea pe calea aerului, deci avea o cauză naturală şi nu era o consecinţă a păcatului.

10. Consiliul Orăşenesc îi încredinţează jupânului HF sarcina de a examina locuinţele în care se aflau bolnavii. Negustorul refuză să îşi îndeplinească datoria şi plăteşte pe altcineva să îşi rişte viaţa în locul său. Boala se răspândea atât de repede încât cel mai neînsemnat contact cu cei molipsiţi era o condamnare la moarte. Bolnavii îşi dădeau foc cuprinşi de nebunie sau dansau goi pe străzi, pradă unor dureri insuportabile, iar cei încă sănătoşi fugeau cuprinşi de panică.

Dar câte nu ar mai fi de spus… În ultimă instanţa însă, mesajul este optimist. Omenirea a supravieţuit şi a ieşit întărită, cu instituţii mai puternice, cu tratamente mai eficiente. Amintirile traumatizante şi spaimele atavice, cicatrici sufleteşti care încă ne mai dor, ne populează coşmarurile colective şi ne determină să ne îndepărtăm uneori (pentru scurt timp,sper) de raţiune şi calm.

A consemnat pentru dumneavoastră, Vasile Mihai